Archives for posts with tag: Curaj

Nimeni nu te poate învăţa ce e bine şi ce e rău pentru tine, sau ce e bine şi ce e mai puţin bine pentru ceilalţi. Nimeni din această lume nu-ţi poate spune ce e viaţa sau care este scopul acesteia. Tot ceea ce a învăţat un preot, un profesor sau un politician, este din lume. Cu toate că ceea ce a învăţat un preot, un profesor sau un politician exista până atunci în lume şi totuşi, lumea arată astfel, nu este dificil să ne dăm seama că tot ce au fost învăţaţi este nimic, nu duce nicăieri – nu aduce nimic bun în lume, la fel cum nu a adus nici înainte ca ei să se fi născut.

Absolut tot ce societatea promovează sau susţine este pe dos, merge în direcţia opusă ori este înţeles greşit. Folosesc des expresia asta, dar ea nu e doar o expresie, este mai mult decât o justificare conspiraţională.

După patruzeci de zile de vară înăbuşitoare la 40 de grade celsius, când oraşele mai au puţin şi se sufocă, bătrânilor li se face rău în autobuz sau leşină pe stradă – când recoltele sunt pe jumătate risipite, râurile secate, bolile în floare şi locuitorii lipsiţi de orice urmă de speranţă, de entuziasm sau energie, iar în sfârşit situaţia se îmbunătăţeşte şi norii apar, ca să vă ferească de arşiţă, să vă răcorească sau să vă îmbogăţească – oamenii spun că se strică vremea, că vin ploile şi se înrăutăţeşte, iar televizorul îi atenţionează să nu iasă din case, asigurându-i că le-a pregătit programe bune. Nici acesta nu este un simplu exemplu lipsit de valoare, ci e un set de valori după care generaţiile viitoare şi-ar putea mula vieţile.

Florile de ceai (tei) cad din copaci, sunt călcate în picioare, pe trotuarele Bucureştiului, apoi sunt măturate, adunate în containere, ca drept gunoi! Singura diferenţă dintre florile de tei gratuite, cele care cresc în copaci şi cele pentru care oamenii plătesc 10 lei, pe 10 plicuri, este că acestea din urmă sunt îndulcite artificial, sunt conservate ori colorate chimic. Apar tot felul de nutriţionişti care te îndeamnă să consumi produse fără zahăr, cu scopul de a îşi vinde produsele. Şi totuşi, produsele care nu conţin zahăr sunt îndulcite cu ajutorul substanţelor ca zaharină ori aspartam. Zahărul e natural, el nu vine de pe Marte. Dacă aş fi fost atras de domeniu, aş fi scris o carte cu titlul: „Zahărul vine de pe Marte, Sorbitolul, Lactitolul sau Maltitolul vin de pe Venus!“ Tu ce alegi să mănânci?

Iubesc tinerii care aleargă zilnic, pentru sănătatea lor. Aş da orice să pot alerga măcar un sfert din cât aleargă ei. Păcat că trei sferturi dintre ei nu îşi antrenează şi mintea, doar trupul.

Societatea modernă îl loveşte pe cel căzut şi îl menajează pe acela care e deja sus. Oamenii care nu îşi pot plăti dările la timp, sunt taxaţi în plus, penalizaţi periodic ori, condamnaţi, în loc să fie sprijiniţi sau pur şi simplu iertaţi de datorie. Cei înstăriţi, însă, sunt scutiţi de taxe, sunt încurajaţi şi primesc, periodic, oferte cu noi oportunităţi de afaceri, pentru a îşi dubla profitul. Ei bine, numai o minte bolnavă poate proteja un astfel de sistem nesănătos. Ţine-te bine! Acum vine descurajarea totală: Trei sferturi din planetă crede că aşa este corect! Ceee? ? ?
O astfel de tragedie nu a prins viaţă deoarece, aşa gândesc oamenii, nu pentru că rasa umană ar putea fi una animală, care nu se ridică cu mult deasupra soiurilor de primitive, aşa cum crede şi declară majoritatea. Ci pentru că aşa li s-a impus oamenilor să gândească, iar ei au executat.

De curând am primit o vizită de la o cunoştinţă stabilită în Israel. Aşadar, „Constituţia“ Morală a unui Sistem de Oameni Sănătoşi şi, care merge, îi graţiază de la taxe pe cei nevoiaşi – ba mai mult, îi susţine financiar, fără condiţionări drastice. Poate să pară ciudat pentru că nu ştii aceste lucruri însă economia lor creşte, rata criminalităţii scade şi societatea Prosperă! Apoi celelalte state, mai puţin prospere, se revoltă în loc ca pur şi simplu să urmeze exemplul comunităţilor care chiar Funcţionează. Totuşi, nu se vrea nu este acelaşi lucru cu nu se poate!

Am teminat de vizualizat un sait de ştiri şi publicaţii, pe care l-am accesat din pricina unui titlu prost, iar din nefericire am ajuns la categoria „cultură şi educaţie“. Am citit primele titluri din pagină apoi am ieşit. În continuare voi cita câteva titluri, cu scopul de a expune nivelul de percepţie a culturii şi educaţiei, promovate de oamenii de „vârf“.

  • Tradiţii şi superstiţii de la ortodocşi
  • Miron Cosma jură că de data asta iese în stradă
  • Actorul cutare a murit
  • Şeful absolvenţilor de la colegiul Leonida a primit un laptop
  • Perle de la bac (partea întâi)
  • De ce refuză ortodoxia să îl canonizeze pe „sfântul“ Ardealului?
  • Perle de la bac (partea a doua şi a treia)
  • Poveştile părintelui Arsenie Papacioc

Bine mă, unde dracu’ e cultura sau educaţia? Tot ce văd aici sunt numai minciuni, păgânism şi primitivism, şi prostie cât cuprinde. Albert Einstein spunea că două lucruri sunt infinite, în lume, Universul şi Prostia umană! Dar de primul nu putem fi încă siguri.

Universul si Prostia

„Guvernele îţi oferă minciuni materiale, biserica minciuni spirituale şi tu rămâi cu ochii în ziar la nişte femei goale“.

source: Sişu Tudor

Indiferent de culoarea ochilor, a părului, de înălţime şi greutate, trăsături bine definite ori şterse, măsuri exacte sau nu – îmi vine să te pun în faţa oglinzii şi să strig cu toată forţa: Eşti frumoasă! Eşti minunată! Eşti unică!

Ani de zile am trăit mulându-mi viaţa conform aşteptărilor sau a părerilor celorlalţi (în speranţa că cineva îmi va ridica statuie). Multă vreme mi-am privit corpul şi faţa, vânând imperfecţiuni. De când mă ştiu am afirmat că sunt o fată obişnuită iar, atunci când mi se făceau complimente credeam că sunt exagerări lipsite de valoare.
M-am trezit însă, realizând că dacă nu voi munci pentru a deveni cel mai frumos om pe care îl cunosc, viaţa mea va fi una mediocră. Dar de ce să mă complac în acest statut, când am dreptul să fiu extraordinară?

În primul rând am realizat că sunt singura responsabilă pentru ceea ce sunt sau pentru ce voi deveni. Nu părinţii, nu guvernul, nu sistemul! Apoi m-am eliberat de aprobările sau criticile celorlalţi. Ascult opinia oricui dar acţionez în manieră proprie, fără constrângerea de a oferi explicaţii.

Ceea ce cred alţii despre mine nu e chiar problema mea!

Am început să observ lucrurile pe care îmi doream să le schimb la mine: Trăsături de caracter, obiceiuri alimentare, exerciţii fizice rare… şi de aici începe munca cu tine. Am eşuat uneori? Da. Renunţ? NU!

Principiile pe care le voi scrie sunt gânduri pe care le spun surorilor mele mai mici, cel puţin o dată pe săptămână, sub o formă sau alta şi continui să o fac până ce vor deveni parte integrantă a vieţii lor. Să începem:

Poartă-te cu demnitate şi fugi de persoanele care nu te respectă, punct! Îmi asum riscul impopularităţii afirmând că viaţa oricărei fete nu ar trebui să graviteze în jurul unui băiat sau, al unei relaţii. Am văzut ce înseamnă să îţi pierzi identitatea, stima şi încrederea în tine. Numai Dumnezeu ştie de ce este în stare un om ce suferă din cauza unei relaţii disfuncţionale! Nu îţi doresc să o trăieşti pe propria piele.

E imperios să ştii cine eşti şi ce vrei. Îmi doresc să reuşesc să accentuez îndeajuns importanţa scopului pentru care trăieşti.
Psihiatrul Viktor Frankl, supravieţuitor al Holocaustului, afirma: „Cel care are un de ce pentru care să trăiască, poate îndura orice fel de cum“.
Principiul acesta a făcut diferenţa între cei care au ieşit vii din lagăr şi cei care au murit înăuntru. Datorită scopului pentru care trăiau, unii rezistau torturilor, chiar fortificându-se, dar alţii, care nu vedeau un sens, mureau sau cedau psihic.
Principiul face astăzi diferenţa dintre cei care reuşesc şi cei care se lasă purtaţi de circumstanţe. Acum, îţi adresez cea mai importantă întrebare:
Tu ai vreun scop pentru care eşti dispusă să lupţi? Pentru ce te trezeşti dimineaţa, numai pentru a trece nivelul 400 la Candy Crush? Nu e nimic măreţ în aceasta. Iar, pentru a fi mai pragmatici, apucă o foaie de hârtie chiar acum şi scrie primele trei scopuri ale vieţii tale, obiectivele pe care vrei să le atingi şi, care te fac fericită, care îţi aduc împlinire şi satisfacţie!
De ce numai trei? Permite-mi să îţi vând un pont: Oamenii care reuşesc, sunt acei oameni care îşi stabilesc maxim trei scopuri şi luptă pentru ele cu îndârjire, cu pasiune ori curaj. Eu am numit-o „Declaraţie de Misiune“ şi am lipit-o undeva la vedere, pentru a fi conştientă tot timpul de ea.

Visteria umană nu se află în băncile elveţiene, ci în interior. Ea este omul care devii. Citeşte! Cultivă-te! Cunoaşte oameni şi locuri noi! Dezvoltă-te pe toate planurile! Părăseşte-ţi zona de confort şi, lărgeşte-ţi orizonturile! Eu îţi descopăr un secret: Prostia sau incultura, nu a avantajat pe nimeni niciodată, şi a fi o fată instruită este cât se poate de atrăgător, crede-mă! Tragedia nu este absenţa a zece mii de euro în bancă pentru a îţi împlini visele, ci faptul că nu trăieşti fiecare clipă. Fii cu inima acolo unde eşti cu trupul! Viaţa e formată din zile, ore şi minute – nu le lăsa să treacă fără a le stoarce de emoţii şi senzaţii minunate!
Bucură-te de fiecare ocazie pentru a oferi sprijin, susţinere, îmbrăţişări şi zâmbete! Te îmbrăţişez cu toată inima, preţioasa mea.

Cine este Alina Rotaru şi unde o pot găsi? Alina poate fi găsită pe blogul personal, aici: Altfel de Gânduri

Alina Rotaru Pretioasa mea

„Când mi-am dat seama că totul depinde de mine, m-am liniştit“.

source: Mahatma Gandhi

Nu vreau să îţi vorbesc despre Valentine day sau Dragobete, ci vreau să îţi vorbesc despre iubire. De ce? Deoarece, nu mă pricep încă la afaceri.
Dacă stăpâneam domeniul administrării afacerilor, obţineam un profit de
peste 6000 de lei cred din accesările pe care le-am înregistrat pe blog în ultima perioadă.
Ce-i drept este că dacă nu aş fi simţit iubirea şi nu m-aş fi întors la ea de fiecare dată când sunt ostenit şi rănit sau descurajat, toată înţelepciunea mea, toate cunoştinţele, realizările şi spectacolul creat ar fi fost în zadar!

Ultimul articol publicat a creat o zarvă pe internet în doar câteva ore. Cu toate astea, simt că nu am transmis tot ceea ce am dorit să transmit prin intermediul lui. Astăzi, în schimb, am hotărât să îmi iau revanşa. Citeşte articolul aici (Realism sau Negativism?).

Ei bine, ceea ce vreau ca tu să ştii, este faptul că niciunul dintre noi nu e mai frumos sau mai deştept decât celălalt. Ci toţi suntem egali.
Singura diferenţă este că eu sunt preocupat de oameni, în general, şi de starea lor de bine. Asta mă împlineşte negreşit.
Aşa cum scriam în articolul trecut, unul este doctor şi serveşte celor care au nevoie de intervenţii pe corpul fizic. Alta este învăţătoare, prin mâinile ei trecând generaţii de copii de-a lungul vieţii.
Dacă m-ai pune să operez o persoană aş leşina instantaneu, iar dacă aş fi nevoit să lucrez cu cei mici m-aş muta cred pe vârful Muntelui Everest! Cu toate astea, iubesc copiii şi pe toţi oamenii.
Dacă m-ai întreba cât fac 5 x 7, te-aş privi lung, părăsind îndată camera. De aceea vreau să ştii că niciunul nu este mai înţelept decât altul, noi toţi suntem egali! Deocamdată eu fac asta fiindcă asta mă mulţumeşte. Este menirea şi alegerea mea.

Dacă ai nevoie de mine sunt aici, dacă nu ai nevoie de mine
te voi aştepta până când vei avea. Te iubesc!

Hei! Pentru ce ai tresărit aşa? Te temi de această afirmaţie ori ţi se pare neobişnuită? Ori eşti prea supărat pe viaţă în general? Ţi s-au întâmplat multe de-a lungul anilor, sunt convins. Eu am curajul să o spun din nou:
Salut! Sunt Alberto, TE IUBESC! Pot să ţi-o spun şi live dacă vrei. Vezi tu, de acolo vine înţelepciunea. Înţelepciunea mă însoţeşte pentru că te
iubesc. Cum vine asta, te întrebi?
Păi, iubirea este începutul tuturor lucrurilor. Bună ziua!

Pe când aveam numai şapte ani, m-am îndrăgostit de o fată care era cu mine în clasă. De fapt, m-am îndrăgostit de trei, una dintre ele fiind chiar învăţătoarea mea. Dar, dacă cineva mi-ar fi pus la dispoziţie posibilitatea de a alege, aş fi ales-o pe prima. Sigur că fata nu a aflat niciodată ce am simţit pentru ea. Multă vreme nici eu nu am înţeles nimic din mine.
Îmi amintesc că în fiecare zi de vineri, după ce ieşeam de la şcoală, mă
întristam groaznic, ştiind că în următoarele două zile nu voi putea să o
văd. În unele zile eram mai melancolic decât o adolescentă la pubertate! Nici în prezenţa ei nu mă simţeam prea confortabil.
Inima îmi pulsa de ca şi cum ar fi vrut să iasă afară. Mă roşeam la faţă şi sângele îl simţeam până în unghii. În fond ea era singura persoană care mă făcea să mă simt prost fără să îmi facă nimic. Abia dacă schimbam 2 sau 3 cuvinte pe săptămână, dar ochii nu mi se dezlipeau de ea. Îmi era dor de ea şi când stăteam cu ea în bancă. Aveam o prietenă cu care îmi petreceam două ore pe zi, doar ca să îmi povestească de fata pe care o iubeam. O iubeam! Dar, vedeţi voi, la vârsta de aproape şapte ani m-am îndoit prima dată de iubire. Apoi a urmat căderea.
Şi totuşi îmi plăcea că iubesc. Nopţile erau fascinante când mă gândeam la ea. Îmi imaginam orice! Eram liber să o fac. Iar atunci când părinţii mă pedepseau, trimiţându-mă la culcare, zâmbeam mulţumit apoi plecam în grabă. Aveam tot ceea ce aveam nevoie în interiorul meu.
Astfel că, dulciurile, programele televizate, jucăriile sau orele pierdute pe afară nu mai erau o prioritate pentru mine. Mintea mea avea totul deja!

Spre nefericirea mea, povestea s-a încheiat fără să înceapă vreodată cu adevărat. Întreaga minune s-a petrecut doar în mintea mea. Apoi, mi-au trebuit trei ani ca să îmi revin şi nici acum nu am făcut-o în totalitate. Dar nu regret nicio zi, minut, secundă sau sutime de secundă de iubire!

Acum, aş vrea să îţi imaginezi că te afli pe marte. Ca printr-un miracol ai supravieţuit, şi nu ai mai întâlnit un om sau vreo fiinţă de mai bine de trei ani, de când ai rămas blocat definitiv acolo.
Imaginează-ţi cerul întunecat care se apasă peste tine. Nisipul roşu ce îţi tăbăceşte pielea tălpilor şi a mâinilor, şi praful ce-ţi usucă gâtul.
Imaginează-ţi setea, suferinţele şi dorul care te-a cuprins, visele pe care le ai sau singurătatea.
Imaginează-ţi teama care te încolăceşte, iar tot ce vrei să faci acum este să îţi pierzi cunoştinţa. Însă aşa ceva nu este posibil.
Au trecut şapte ani, timp în care speranţa şi luciditatea au renunţat să te urmeze. Nu te mai recunoşti! De fapt, acesta eşti tu şi ceva te împiedică să îţi mai aminteşti de tine, de cel care erai înainte să te pierzi aici.
Totuşi, după şapte ani întâlneşti un om. Este sărmanul ce dormea odată pe trotuarul din drumul tău de fiecare zi. E cel pe care l-ai ignorat jumate de viaţă, pe motiv că te-ai născut mai avantajat decât el.

Nu-i aşa că acum l-ai îmbrăţişa şi nu l-ai mai lăsa să plece de la tine?
Nu-i aşa că acum l-ai întreba cum îl cheamă, i-ai prezenta locurile şi i-ai povesti peripeţiile tale, apoi l-ai întreba dacă sunt fericiţi oamenii care au rămas pe pământ, dacă se apreciază sau dacă se iubesc?

Oare e obligatoriu să ne pierdem ca să ne găsim?

Iubiţilor, oricine poate să dispreţuiască dar nu oricine poate să iubească!
Aceasta este puterea!
Oricine poate să trăiască cu un venit de 3000 de euro lunar, poate locui într-o casă cu etaj sau poate să conducă un autovehicul de lux. Şi totuşi, nu oricine poate să trăiască fără ele. Aceasta este puterea!
Toţi avem nevoie de iubire dar puţini o recunosc. Prima simptomă a unui om lipsit de iubire, dar care are nevoie de iubire, se manifestă chiar prin negarea acestui lucru. Tipul de comportament descris poate fi asociat cu simptomele unui diagnosticat cu schizofrenie paranoidă. Dar pentru lipsa de iubire nu solicită nimeni tratament.

Dacă ţi-a plăcut articolul meu intră aici (Facebook) şi trimite-mi un mesaj privat. Întreabă-mă absolut orice, indiferent că ai 15 sau chiar 65 de ani. Povesteşte-mi problemele şi/sau dificultăţile pe care le-ai întâlnit în viaţă! Împreună, găsim soluţii la probleme. Te asigur că am văzut multe şi am trăit aproape orice.

Declaratii de iubire

„Iubirea este singurul lucru care activează inteligenţa şi creativitatea, care ne purifică şi ne eliberează“.

source: Paulo Coelho

Salut! Prin intermediul articolului de astăzi am decis să îţi povestesc cele
mai mari provocări fizice, dar nu doar fizice, din viaţa mea sau limitele pe care mi-am propus să le depăşesc. Dar înainte de a începe mi-ar plăcea să fac câteva precizări. Vei înţelege imediat motivul.

În copilărie, nu am practicat niciun tip de sport. Îmi propusesem să devin pictor. Cele câteva momente de alergat, pe holurile şcolii ori atunci când
încercam să joc fotbal împreună cu colegii sau prietenii mei, m-au ajutat să mă dezvolt, iar hrana săracă şi primită cu raţia m-a ferit de boli şi/sau de predispunere la obezitate. În felul acesta, fără prea multe eforturi, am atins înălţimea de 1,70 cm şi 65 de kg, o greutate stabilită în urmă cu 10 ani, de care sunt mulţumit, şi pe care o consider cea mai potrivită pentru mine. Totuşi nimic din toate aceste limite nu m-au împiedicat să fac ceea ce vei citi în continuare că am făcut. Sper ca experienţele mele să îţi dea curajul necesar pentru a-ţi înfrunta limitele (fricile) de care te loveşti:

  1. Am rezistat fără să mă hrănesc aproape 14 zile (legate între ele).
  2. Am parcurs în mers, o distanţă de 110 km (traseu montan) în 14 ore cu o singură oprire.
  3. Am înotat 60 de minute încontinuu.
  4. Am împins la piept cu bara o greutate de 90 de kilograme.
  5. Am muncit 21 de ore fără pauză.
  6. Am scris 3 cărţi de dezvoltare personală şi spirituală, în mai puţin de un an şi patru luni.
  7. Am pornit în această călătorie având 25 de prieteni pe Facebook, dintre care pe 22 nici nu îi cunoşteam în mod personal, erau doar useri din lista mea de cunoştinte. Azi am strâns peste zece mii de cititori pe blog (în câteva luni) şi peste două mii de cititori de carte în mai puţin de un an de la publicarea primului volum.

Cum am reuşit să fac toate acestea? Oare mulţumită faptului că am fost motivat, îndrumat sau susţinut de cineva? Din contră.
Am dat oare dovadă de o încredere supranaturală în mine şi capacităţile mele ori Cineva mi-a dezvăluit „secretul“ prin care am reuşit să renunţ la toate felurile de frici şi temeri (obstacolele întâlnite)? Nu.
M-am folosit de „Legea Atracţiei“ pentru a atrage succesul în viaţa mea, viaţă ce a fost o confirmare a eşecului şi a dezamăgirilor primite în mod repetat? În niciun caz.
Tot ce am realizat până acum am realizat pentru că am crezut. Atenţie! Nu am crezut nicio clipă că sunt capabil să le fac. Ci am crezut că le-am făcut deja, încă dinainte să încep. Exact, te-ai prins! Acesta este de fapt SECRETUL.

1). Cum de am rezistat 14 zile fără să mă hrănesc, ce minciună mai e şi asta sau de ce ar face cineva o asemenea „ispravă“ (prostie)?
Păi, nimeni nu trebuie să o facă, însă, sunt mulţi cei care ar trebui să nu fie nevoiţi să o facă. El nu a fost un experiment de-al meu. Nu are niciun sens să încerci aşa ceva. Doar un nebun ar face-o. Iar dacă ar face aşa ceva cu siguranţă că şi-ar pune în pericol sănătatea sau luciditatea.
Ei bine, eu am fost nevoit să o fac.

Majoritatea oamenilor, indiferent de rasă, vârstă, constituţie ori greutate, se hrănesc în medie de 3 ori pe zi. Unii chiar de 5 ori, vreme în care cei nefericiţi o singură dată sau deloc. Atunci când trec 12 ore sau mai mult, fără să mănânci, te copleşeşte o senzaţie de slăbiciune, deci forţa fizică şi capacitatea de concentrare se diminuează brusc. Atunci, corpul tău îţi transmite semnale de atenţionare, cu privire la cantitatea hranei pe care i-o oferi sau a celei proaste în consistenţă.
Cele povestite aici nu au fost citite în cărţi ori auzite şi văzute la televizor ci au fost experimentate pe pielea mea. Astfel că după patru zile în care nu m-am hrănit, nici nu am putut să beau apă, prin urmare, 96 de ore în care am zăcut în pat, în poziţie orizontală, vreme în care nu reuşeam să diferenţiez visul de realitate (cine îmi poate confirma dacă dormeam sau dacă eram treaz?), am avut o „revelaţie“.
Ei bine, gândul care mi-a venit în minte a fost următorul: Omul nu poate muri atât de uşor! Nu se poate ca trupul să fi fost creat a fi atât de fragil sau prost proiectat. Fiindcă, rămănând vorba între noi, dacă după 96 de ore în care nu te hrăneşti, ajungi în starea în care mă aflam eu, până şi eu puteam proiecta un trup mai avansat sau mai bine pregătit, din punct de vedere al „cheltuirii“ cu înţelepciune a energiei administrată.
Ce se întâmplă cu cei din Africa sau cu cei care călătoresc prin deşert? Ei cum pot rezista?
Punându-mi aceste întrebări, am realizat în ce minciună am trăit cu toţii, „înfăşurându-ne“ limita de supravieţuire prematur în jurul gâtului şi care, în realitate, nu există! Cel puţin nu în felul în care ne-am închipuit-o noi!

Întrebările care mi-au trecut prin minte mi-au oferit energia pe care nu o puteam extrage nici din 3 porţii uriaşe de friptură.
Am reuşit să beau câteva pahare cu apă apoi am ieşit la soare unde am stat mai bine de două ore. În următoarele 10 zile am făcut acelaşi lucru. Ba chiar am reuşit să alerg o tură în jurul lacului din parcul Tineretului şi să fac 30 de flotări, zilnic… Am continuat să scriu ori să meditez în acea perioadă. Cele mai înalte idei din cărţile mele au fost scrise în acele zile.
Sigur că nu eşti nevoit să crezi tot ce îţi spun. Însă, dacă vei fi pus într-o situaţie similară vreodată, ţi-am pus la dispoziţie cunoaşterea paşilor pe care ar fi bine să-i urmezi cu scopul de a străbate provocarea cu succes.

2). În vara anului 2014 am pornit în cea mai curajoasă drumeţie pe care nu mi-am închipuit că o voi duce la bun sfârşit vreodată.
Am parcurs un traseu montan, cu o distanţă de 110 km, în două reprize.
Cei care au nevoie de ajutor pentru a înţelege ce înseamnă distanţa de 110 km, ar putea compara traseul cu distanţa dintre BucureştiSinaia.

Am parcurs o distanţă similară, în urcare şi coborâre, în două reprize de
55 km, purtând un rucsac greu în spate. Pauza a doar durat câteva ore, vreme în care am făcut un foc de tabără, am mâncat şi m-am răcorit cu apă de izvor.
Pe drum am avut timp să mă gândesc la toate, dar mai puţin la faptul că nu voi reuşi ori că mi-am pierdut minţile, aventurându-mă într-o astfel de
expediţie.  Pe lângă asta, eram însoţit de frica de urşi, lipsa magazinelor sau a semnalului de la telefon. Am ajuns în gară şchiopătând, iar în tren, atunci când m-am descălţat ca să-mi relaxez degetele de la picioare, am constatat că încălţămintea mea era plină de sânge în interior.

3). Pe când aveam doar unsprezece ani şi toţi prietenii mei se duceau la şcoală ori îşi petreceau timpul liber învăţând, ca să atingă „succesul“, eu am ales să explorez mediul în care m-am născut şi să îmi testez limitele!

Chiuleam de la ore împreună cu alţi colegi şi mergeam să ne scăldam în lacul Herăstrău.  Atunci când nimeni nu dorea să mă însoţească, plecam
singur. Învăţasem să mă menţin la suprafaţa apei, iar în final am realizat faptul că cu cât te zbaţi mai puţin pluteşti mai uşor.
Prinzând curaj, am hotărât să traversez lacul.  Malul opus al celui alături
de care mă răcoream în fiecare zi, se putea zări. Asta a fost confirmarea existenţei unei destinaţii. Tot ce îmi mai trebuia erau rezistenţa şi curajul.

Trezindu-mă în mijlocul lacului, după aproape 25 de minute de înot, m-a cuprins teama că nu voi reuşi să ajung pe partea cealaltă. Însă, de malul pe care îl lăsasem în spate, mă îndepărtasem şi mai mult. În clipa aceea
cele două opţiuni (alegeri) mi-au venit în minte: Mă înec ori traversez?
Şi totuşi, corpul meu nu dădea semne să înţeleagă gravitatea situaţiei în care mă plasasem, mâinile voind parcă să se oprească definitiv. Am tras aer în piept şi m-am întors pe spate. Apoi, am început să respir constant şi puternic, privind cu admiraţie formele norilor. Aceasta mi-a transmis o senzaţie de linişte. Nu puteam să mor dintr-o joacă, nu avea niciun sens să se întâmple aşa ceva. M-am întors îndată şi am continuat să înot aşa cum învăţasem. În mai puţin de o oră am ajuns la mal.

4). După 5 luni de mers la o sală de forţă, am reuşit să împing cu bara la piept o greutate de 90 de kg (o serie de 8 repetări). Acolo, se aflau băieţi care împingeau şi cu 130 de kg. Însă, alimentaţia, constituţia, pregătirea şi greutatea corpului lor, erau cel puţin superioare faţă de cele pe care le deţineam.

5). Pe când aveam şaisprezece ani şi, activam în domeniul construcţiilor, cu scopul de a mă întreţine, am fost obligat să rămân peste program, ca să ajut la finalizarea unei lucrări care depăşise termenul de finalizare.
Astfel că, şeful de echipă a apelat la tot personalul şi la toate soluţiile, ca lucrarea să se finalizeze în timp cât mai scurt. Hai să ajut şi eu cu ce pot, mi-am spus, ca toată lumea să fie mulţumită, mai puţin eu!
Aceasta este o „greşeală“ majoră pe care o facem în viaţă.
Prin urmare, lucram pe o schelă înaltă de doi metrii, de pe care montam
tavanul fals al unui magazin. După 21 de ore de muncă (fără oprire), am ameţit, m-am dezechilibrat şi am căzut de acolo.
Cam asta a fost limita mea în acele vremuri. Dar astăzi aleg să nu o mai testez. Cel puţin nu pentru a potoli pofta de bani a altor oameni.

6). Am reuşit să scriu 3 cărţi de dezvoltare personală şi spirituală, într-un an şi patru luni. Apoi am muncit pentru a le corecta şi redacta.
Proiectul Vorbind cu Dumnezeu a fost pentru mine asemeni unei maşini pe care începi să o construieşti (de la zero), fără să fii inginer proiectant sau măcar mecanic. Ultima „grijă“ a mea în viaţă, a fost să învăţ să scriu sau cel puţin să exersez pentru a mă exprima în termeni literari, să scriu corect, din punct de vedere gramatical, ca să nu mai vorbesc de atenţia sau prezenţa mea la şcoală.
În fond, pentru ce aş fi făcut aşa ceva? Eu eram pictor… De fapt trebuia să devin! Mult mai târziu am realizat că nu am devenit nimic din ceea ce îmi propusesem iar nimeni nu mă putea transforma într-un artist sau un om de succes în afară de mine.

Teama este cel mai puternic obstacol care a fost creat vreodată şi, este cel care nu te lasă să trăieşti.  Nimeni nu a reuşit să trăiască în afara lui pe deplin vreodată. Totuşi, atunci când devii conştient că scopul fricii pe care o simţi cu mintea este în realitate o motivaţie pentru sufletul tău, te vei folosi de ea şi vei săvârşi minuni.

Succesul nu se măsoară prin până unde ai ajuns,
ci prin de unde ai plecat.

7). Când am început să îmi public lucrările, în urmă cu un an, aveam 25 de prieteni pe Facebook, din care, pe trei îi cunoşteam personal. Doi au râs când au aflat că am scris o carte şi, s-au amuzat mai ales pe seama titlului pe care îl alesesem.  Ba mai mult, au încercat să mă convingă că orice aş fi ales să fac cu viaţa mea, ar fi fost bun, mai puţin faptul că am scris o carte. Mi-au oferit soluţii ori exemple de tot felul, ca să mă opresc din scris, de exemplu: Să fac tatuaje, videochat, să îmi deschid firmă de construcţii, să îmi termin liceul, să mă înscriu la facultate sau să plec din ţară, etc, prezentându-mi dovezi clare că, aceia care procedaseră astfel conduceau deja maşini de lux şi se îmbrăcau cu haine de la branduri de renume. Din acest motiv nu mi-a rămas decât să rămân prieten cu ei, şi nimic mai mult.
După o vreme au devenit geloşi pe ceea ce fac chiar dacă nu au înţeles mare lucru de aici. Astăzi, cred eu, mă admiră pentru asta.

În prezent am scris 4 cărţi, ce nu îmi aduc niciun venit, doar mulţumirea că nu am trăit degeaba sau că am făcut îndeajuns de multe lucruri, atât cât mi-am dorit să fac în viaţă. Cărţile îmi oferă astăzi satisfacţia de a
mângâia pe altul, pe tine, cel care îmi citeşti scrierile în fiecare zi. Vreme de patru ani am spus în mintea mea că am reuşit, chiar dacă în realitate
eu nu doar că nu puteam să scriu, ci nici nu reuşeam să citesc cursiv.
De fiecare dată când începeam să citesc o carte, după nici 20 de pagini, citite în 2 săptămâni, renunţam. Şi dacă eu am putut să fac toate aceste lucruri, imaginează-ţi ce ai putea să faci tu!

110 kilometrii

„Dacă îţi vei irosi întreaga viaţă sperând că vei reuşi, nu vei reuşi niciodată! Dacă vei reuşi să crezi că ai reuşit deja, aşa şi este“!

source: Alberto Bacoi

În urmă cu mai bine de două săptămâni am avut bucuria de a mă întâlni cu o prietenă, de la care nu mai auzisem nimic mai bine de câţiva ani de zile. Uau! Uite o tipă deşteaptă şi descurcăreaţă, mi-am spus. Alte şapte persoane care se aflau acolo au dat din cap apoi au confirmat că reacţia mea a fost una corectă.
Tipa şi-a cumpărat casă, maşină, şi toate accesoriile folositoare unui om de tip modern, lucrează la o companie renumită din centrul oraşului, şi-a „achiziţionat“ cel mai arătos, mai de succes sau mai dorit partener, serile şi le petrece frecventând cele mai renumite baruri din capitală, a ştiut de fiecare dată cum să îşi păstreze prietenii sau familia aproape, mi-a oferit acordul pentru a scrie acest articol – şi totuşi:

„Singurul lucru pe care nu l-am putut obţine a fost recunoştinţa că duc o viaţă la care milioane de tineri doar visează… În copilărie mi-am dorit un mod de viaţă diferit faţă de cel pe care îl trăiesc acum. Pe parcurs, însă, oamenii m-au determinat să realizez că aşa trebuie să trăiesc“.

Acesta este modul de viaţă care poate fi comparat cu un basm despre o prinţesă, dar în care lipseşte prinţesa şi singurul lucru care ţi-a rămas de făcut este să lupţi în fiecare zi pentru a dobândi amnezia, liniştea şi ceea ce îţi lipseşte (nimic).
Psihologia nivelului de funcţionalitate a minţii, pe care, omul îl străbate în prezent, este faptul că mintea doreşte să obţină exact ceea ce-i lipseşte! El reprezintă trucul care te controlează.
Realităţile sunt egale! Prin urmare: Dacă ai totul şi nu ai nevoie de nimic, ai nevoie de nimic şi de tot ceea ce ai încetezi să mai ai nevoie! Înţelegi? Am spus că atunci când obţii totul şi nu mai ai nevoie de nimic, ai nevoie de nimic, iar de tot ceea ce ai obţinut încetezi să mai ai nevoie! Reciteşte ultima propoziţie de ori de câte ori ai nevoie.

Dacă până acum ai crezut că normal înseamnă şi natural, ar fi bine să-ţi acorzi o a doua şansă, apoi citeşte fragmentul următor:

Întreaga viaţă vă concentraţi să luaţi deciziile cele mai corectespuneţi voi. Gândind astfel atunci când cineva ia o decizie „incorectă“ „nu este în toate minţile“ adăugaţi. Aceasta vă determină ca pe viitor să acţionaţi „în toate minţile“, deci nenatural (prin autoimpunere). Aşadar, în majoritatea împrejurărilor în care vă aflaţi, abordaţi o atitudine obişnuită, pentru a nu părea ciudaţi (neobişnuiţi) în faţa prietenilor sau a partenerilor de viaţă.
O
 atitudine obişnuită abordezi atunci când încerci în mod straniu să îţi controlezi reacţiile sau să îţi ascunzi sentimentele şi emoţiile.
Obişnuit devi
i atunci când îţi programezi o stare de a fi, care este diferită de cea care te reprezintă pe tine în realitate.
Obişnuit, înseamnă că 
îţi impui să fii cumva şi să te comporţi într-un mod anume pentru a nu ieşi dintr-un tipar prestabilit de grupul din care ai ales să faci parte. Atunci, tu te creezi artificial şi nu te recunoşti pe tine ca Ce sau Cine eşti cu adevărat.
În schimb
 o atitudine neobişnuită foloseşti atunci când nu-ţi impui să fii obişnuit (artificial), când nu încerci să îţi impui o stare de a fi împrumuta-tă din exterior, ci, pur şi simplu eşti Cine eşti tu, experimentând starea ta naturală! Neobişnuit înseamnă să simţi şi să reacţionezi în mod natural.
Dar
 când nu recunoşti şi/sau nu reacţionezi în funcţie de ceea ce simţi te comporţi ciudat, adică te supui unui tipar promovat de 
lumea exterioară!“

Fragment extras din cartea Vorbind cu Dumnezeu (book two).

„Atunci când ai totul şi nu mai ai nevoie de nimic, ai nevoie de nimic,
şi de tot ceea ce ai încetezi să mai ai nevoie“
.

source: Alberto Bacoi

%d blogeri au apreciat: