Când eşti considerat nebun?

Atunci când părăseşti un cerc de prieteni şi renunţi la obiceiurile care nu îţi aduceau niciun folos, eşti considerat nebun!
Atunci când încetezi să mai bârfeşti sau să discuţi despre alţi oameni (ce mănâncă, cum se îmbracă ori, ce muzică ascultă) eşti considerat nebun!
Atunci când încetezi să mai fi preocupat cu nimicurile care preocupă pe
toată lumea, eşti considerat nebun!
Atunci când reuşeşti să te ridici, după ce ai primit o lovitură despre care
cei ce te-au cunoscut au crezut că va fi fatală pentru tine, eşti considerat un nebun!
Atunci când încetezi să te mai plângi şi să cerşeşti atenţie sau să vrei să captezi privirile tuturor, peste tot pe unde te duci, eşti considerat nebun! Atunci când accepţi situaţia ta, indiferent care ar fi aceea, şi te bucuri de viaţă (de cum este astăzi şi de cât ţi-a mai rămas din ea), eşti considerat un nebun!
Atunci când respecţi deciziile celorlalţi şi apoi renunţi să încerci să îi mai formezi pe şi după placul tău, eşti considerat nebun!
Atunci când începi să te bazezi pe tine şi, prin urmare, încetezi a mai da ascultare glasurilor „sfătuitoare“, eşti considerat nebun!
Atunci când ierţi eşti considerat nebun!
Atunci când iubeşti şi faci sacrificii pentru persoana iubită, eşti considerat un nebun!
Atunci când iubeşti banii, dar şi când îi urăşti, iar din pricina lumii pe care ai întâlnit-o, alegi să te stabileşti în vârf de munte (pe motiv că nu te poţi regăsi la poalele lui), eşti considerat nebun…
Ori, atunci când reuşeşti şi când tot ceea ce ţi-ai propus să faci a devenit o realitate pentru tine ori pentru cei din jurul tău, iar pentru asta oamenii te pot vedea de la o mie de kilometrii distanţă, cei mai puţin fericiţi te vor considera nebun! Ei bine, oare cine este „nebunul“?

M-am inspirat din viaţa unui prieten apropiat, pentru a scrie acest mesaj, alegând ca identitatea lui să rămână necunoscută. Aştept comentariul şi părerea ta la subiect. Să ai un sfârşit de săptămână însorit!

„Încearcă să ieşi cât de des poţi din mintea ta. A fi în toate minţile
nu este o calitate, ci o slăbiciune“.

source: Alberto Bacoi

Lansare Online

Salut! Eşti mulţumit de viaţa ta? Ştiu, poate că ai auzit această întrebare de o sută de ori. Şi totuşi, te întreb din nou: Oare câte semne trebuie să mai primeşti ca să începi să fii fericit? Câte cărţi trebuie să mai citeşti ori câte sfaturi aştepţi să primeşti ca să simţi bucuria faptului că eşti în viaţă, deci exişti, iar restul sunt detalii?
Da, ţi-ai vândut fericirea de a fi, pe a exista, prin intermediul conceptelor, trendurilor şi a imaginilor construite de oameni ca tine şi ca mine. Nevoia de a exista, folosindu-te de accesoriile care îţi sunt promovate, e o iluzie.

Închide televizorul şi deschide-ţi mintea!

Tu nu eşti nevoit să te chinui să exişti în această lume minunată. Tu, pur şi simplu exişti în ea, fără să îndeplineşti anumite condiţii în mod special!

Condiţiile sunt preferinţe nu dependenţe!

Prin urmare, nu alerga să obţii rezultate mai mici decât ceea ce eşti tu în realitate! Exact! În sfârşit ai înţeles! Tu eşti rezultatul pe care alergi ca să îl obţii. Tu eşti miracolul care „se întâmplă“ în fiecare zi.
Dacă ai deveni conştient de problemele cu adevărat reale, cu care uma-nitatea se confruntă, grijile ce te frământă zilnic, nu doar că ar începe să ţi se pară amuzante, nici măcar nu le-ai mai observa. Iar, dacă ai deveni conştient de importanţa schimbării care s-a petrecut cu tine în ultimul an, nu te-ai mai întrista câte zile vei mai trăi aici.
Ei bine, această carte îţi reaminteşte că eşti fericit! Ai venit aici ca să fii şi nu există nimic mai bun de făcut în această lume. Meditează ca să atingi acest nivel de autocunoaştere. Dar nu te îndemn să te aşezi în poziţia lui Buddha sau să arzi sute de lumânări ori tămâie. Nu asta este meditaţia!
Eu meditez chiar şi când merg pe bicicletă! Meditaţia înseamnă cugetare şi acceptare, şi apoi recunoştinţă!

Dacă ai nevoie de mine sunt aici, dacă nu ai nevoie de mine
te voi aştepta până când vei avea. Te iubesc!

În prezentul de acum se produce o schimbare importantă pe pământ. Se întâmplă ceva minunat şi omenirea nu va mai fi niciodată aşa cum a fost înainte. Cel puţin eu aşa am înţeles din seria „Vorbind cu Dumnezeu“. Ei bine, schimbarea constă în dezvoltarea sistemului de gândire individual.
Transformarea care are loc acum, face din „asta e“, asta vrem noi să fie! Face din „cum o vrea Dumnezeu“, ceea ce vrem noi este exact ceea ce
vrea Dumnezeu! Face din „noi suntem oameni ce ştim noi?“, noi suntem totul şi fără noi nu este nimic!
Schimbarea transformă „trăim cum putem“ în trăim aşa cum alegem. Ea transformă „gândim aşa cum am fost învăţaţi“, în gândim aşa cum vrem să gândim. Şi ne transformă din victime în învingători, din robi în oameni liberi, iar din condamnaţi la credinţă în fiinţe care se cunosc deja!

În călătoria mea de până acum, ajuns la vârsta de 28 de ani, am învăţat că atunci când te înţepi într-un cui sau două te răneşti. Şi totuşi, dacă vei aşeza două mii de cuie, cu faţa în sus, unul lângă altul, vei putea păşi pe cuie fără ca ele să îţi străpungă pielea tălpilor!
Asta înseamnă că ceea ce este şi mai minunat decât rezultatul, care eşti tu, este faptul că tu le-ai aşezat, pentru tine, ca să creşti!
În viaţă oamenii se lasă purtaţi de val. Mulţi dintre noi, însă, încercăm să înotăm în direcţia opusă faţă de cea în care curge râul. Şi nu doar că ne chinuim zadarnic, ba chiar am ajuns la mal deja, apoi păşim, liberi, acolo unde dorim să păşim.

Trăieşte-ţi viaţa, nu o lăsa să te trăiască ea pe tine!

Ştiu că numărul cititorilor mei nu este prea mare. Însă, mai ştiu şi că este un număr în continuă creştere. Acest lucru e foarte important. Aşadar, în fiecare zi, oră sau minut, cineva, de oriunde, îmi citeşte cărţile, articolele, postările sau chiar cuvintele, adresate personal. Nu ţi se pare o minune?

Unii au spus că ce scriu eu pare prea frumos ca să fie adevărat. Îndoiala ce îi copleşeşte se datorează miilor de ore petrecute în faţa televizorului, care le prezintă lumea ca fiind o prăpastie.
Discutând cu un prieten îi ziceam că îmi place la nebunie cum arăt (fizic) cum mă simt (spiritual) şi cum vorbesc (mental). Însă, convingerile mele nu s-au născut în urma comparaţiilor cu ceilalţi, eu sunt aşa cum aleg să fiu. Eu sunt aşa cum mă privesc!
Acel prieten m-a întrebat dacă nu cumva mă mint, dacă mă determin să trăiesc aceste stări pozitive neadevărate, despre care-i vorbesc. Fiindcă, în viziunea lui realitatea este alta: „Eşti scund, ai tenul uleios şi în ultimul timp ai pus pe tine în zonele mai puţin potrivite ale corpului“.
Nu este vorba de autodeterminare, este vorba de o alegere repetată!

Viaţa o trăieşti oricum o trăieşti! Oricum o trăieşti, este alegerea ta!

Oricare ar fi alegerea ta, există două posibilităţi: Viaţa ta să fie o alegere aleasă de tine sau una prefabricată şi care ţi-a fost indusă în conştientul inferior. Dacă mulţumirea că arăt, vorbesc şi mă comport minunat este o iluzie, în aceeaşi măsură nemulţumirea sau complexul este o iluzie.
Aici se produce confuzia! Televizorul îţi transmite numai ce este negativ! Prin urmare, un număr îngrijorător de mare de crime au loc în fiecare zi pe planetă. Asta e o realitate pe care nu o putem schimba. În aceeaşi zi un număr şi mai mare de oameni se îmbrăţişează, se ajută şi se iubesc, iar câteva milioane de cupluri îndrăgostite fac dragoste chiar ore întregi! Dar asta nu se dă la televizor, nu se fac sondaje despre acest subiect şi pe nimeni nu interesează Dragostea de oameni. Oare?
Eu spun că toţi oamenii caută linişte, abundenţă, compasiune, toleranţă, cunoaştere şi apreciere, însă nu toţi ştiu unde să caute.
Vedeţi voi, oamenii nu mai pot fi duşi de nas cu emisiuni de tip talk-show ori cu Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu sau cât fac 5 X 7. Şi oricât de frumos ar fi scris cineva, oricât spectacol, rating şi/sau influenţă ar avea, nu te poate îmbunătăţi – nu aduce nimic bun în lume, cel puţin nu pentru tine. Şi aceasta este o realitate pe care nu o putem schimba.

Nimeni nu îţi poate upgrada viaţa, tu eşti singurul ce poate să o facă!

Cele enumerate de mine mai sus, alese la întâmplare, sunt doar ocupaţii care te fac să uiţi de tine, şi să îţi proiectezi atenţia prioritară către lucruri sau persoane dinafara ta, lăudând şi admirând pe altul, uitând de tine, şi tot aşa. Ea este de fapt prăpastia!
(Cărţile mele) nu sunt despre mine, ci sunt despre tine – în ciuda faptului că le-am scris eu… Dacă ai putea să cunoşti ceea ce ştiu eu, nu ai mai fi nefericit niciun minut. Iar, dacă ai putea să dezvălui şi celorlalţi „secretul“ prin care ai ajuns să fii fericit, lumea s-ar lumina într-o secundă.

Fă un pas înainte: Înscrie-te la eveniment pe Facebook sau Google+, cu un click pe linkurile de mai jos:

Lansare Online 17.05.2015 (Facebook)
Lansare Online 17.05.2015   (Google+)

„Dragostea învaţă părinţii să nu impună copiilor să gândească aşa cum au gândit ei. Pentru că viaţa nu merge niciodată înapoi,
ci de fiecare dată înainte“.

source: Alberto Bacoi

Povestea Mea (Aprilie 2012)

În urmă cu trei ani (2012), am deschis pentru prima dată laptopul pentru a închide chaturile de agăţat, telefonul şi uşa de la cameră, mi-am mutat biroul lângă fereastră şi am început să scriu – să scriu, ce?
Am deschis word-ul şi încercam să găsesc cratima. Dar când am găsit-o am început să o urăsc, întrebându-mă unde se pune cratimă şi de ce se foloseşte… Uau! Nu putem scrie ori vorbi fără acel semn? În ce lume de retardaţi sunt obligat să trăiesc. Unii găsesc chiar un prilej de mândrie că ştiu să folosească acel semn, ipocriţii, tocilarii, spălaţii pe creier!
Cu timpul am învăţat să o folosesc, totuşi părerea nu mi-am schimbat-o! Unii oamenii se cred superiori că ştiu să scrie corect din punct de vedere gramatical, însă le este ruşine să îşi privească organul sexual în oglindă, gândind că e ceva josnic sau că i-a fost montat din greşeală. E incredibil!

După şase luni de zile de scris, când, ajunsesem cu aşa zisa prima carte la pagina 100, m-am enervat şi am şters tot. După atâtea luni de scris, a câte şase ore pe zi aproape zilnic, am şters tot! Apoi am plâns, dar după o săptămână am redeschis word-ul ca să scriu. Aceeaşi pagină albă! Am început să scriu iar de această dată lucrurile stăteau cu totul altfel. Eram impresionat de inspiraţia mea şi de modul în care mă exprimam.
Nu după mult timp am realizat că tot ce scrisesem a fost un antrenament şi aşa că am şters lucrarea pentru a doua oară, şi m-am apucat să scriu
ceea ce trebuia! Scriam peste tot, în mers, pe bancă şi în parc, la film, la serviciu, la volan sau atunci când făceam duş. Iar dacă ratam o idee firul se rupea. Salvam peste douăzeci de mesaje pe telefon, pe care seara le transcriam pe laptop.

Lucram ca vânzător/gestionar, la un magazin cu materiale de construcţii şi, eram nevoit să îmi împart atenţia pe ambele terenuri. Îmi era aproape imposibil să mă concentrez. Într-o zi am încasat 50 de lei, am vândut un
produs de 27 de lei şi am înapoiat rest până la 100. Era evident că toate circumstanţele îmi şopteau că nu sunt în stare de nimic iar dovezile erau clare. Doar conştiinţa îmi şoptea că sunt „cel mai mare“ dintre oameni.
Multă vreme nu am crezut-o, era chiar amuzant. Prin urmare, atâta timp cât mă îndoiam de ea, dovezile cum că eram neputincios, nu încetau să apară. Aşa că am avut de ales: Ori sunt cel mai bun, cel mai apreciat ori cel mai plin de valoare dintre oameni, ori nu sunt bun de nimic?
Din fericire am ales prima variantă şi înţelepciunea a venit. Iar, tot ce am făcut începând de atunci a fost să mă obişnuiesc cu ea şi să o fructific în cel mai eficient mod. Şi rosteam dar în mintea mea că sunt deştept chiar şi când greşeam să înapoiez restul sau când nu am ştiut cât fac 5 x 7.
Nici acum nu ştiu cât fac şi nu mă interesează. 5 x 7 este pentru oamenii fără viaţă, care trebuie totuşi să îşi îngreuneze căpuţul cu ceva.

Am continuat să mă concentrez la scris, iar după un an am fost nevoit să plec de acolo. Ei bine, un plan mult mai măreţ mă aştepta, dar care nu a fost destul de clar pentru mine până atunci. Acum este!

Mi-am publicat primul volum destul de târziu. Le scrisesem deja pe toate trei, abia apoi mi-am făcut curaj pentru a contacta vreo editură.
După publicare, o tipă drăguţă de acolo m-a sfătuit să creez o pagină de Facebook, ca să îmi pot promova cartea mai uşor, pentru că altfel nu voi avea şanse să vând. Aşa am făcut, însă, am început cu un blog. În orice caz, nu m-aş fi gândit niciodată că administrarea unor pagini pe internet necesită mai multe eforturi, mai mult timp şi mai mulţi bani, chiar decât a scrie şi a publica o carte. Nu îmi pare rău pentru niciun minut în care am scris oamenilor fără să primesc ceva înapoi.

Există oameni care mă citesc pe ascuns! Cele câteva persoane care îmi distribuie sau apreciază articolele se ştiu. Celelalte câteva zeci de mii mă citesc pe furiş.
Zilele astea mi s-a întâmplat ceva cu adevărat special. Într-o zi, în vreme ce mergeam pe stradă, am observat că o fată tânără mă privea insistent şi zâmbea la mine. În următoarea secundă, mintea mea a început să îmi spună că sunt atât de atrăgător încât unii nu mai pot rezista sau abţine.
Aşadar, m-am dus încrezător la ea ca să îi cer numărul de telefon. Când m-am apropiat de ea, mi-a zis: „Eşti cumva Alberto, tipul de pe internet“? I-am spus că da, am salutat-o şi am plecat.
Cam aşa trăiesc astăzi. În unele zile mă simt singur, dar în altele vă simt pe toţi alături de mine. Trăiesc aşa, indiferent dacă e bine sau e rău felul în care trăiesc. E aşa cum îmi place şi aşa cum vreau eu să fie! Binele, e ceea ce aleg eu că este. Răul, deasemenea.

Am terminat proiectul Vorbind cu Dumnezeu.
Când am scris în primul volum faptul că proiectul va dura trei ani de zile, eram în 22 aprilie 2012. Astăzi s-a schimbat doar ultima cifră, suntem în data de 22 aprilie 2015, ziua în care am trimis ultima carte la tipar.

O persoană m-a întrebat cum mi-a venit ideea să scriu aceste cărţi şi de ce am făcut-o. Simplu! Eu scriu pentru că am văzut oameni plângând pe stradă. Mă bucur că te inspir!

„Am certitudinea că înţelepciunea fiecărui tânăr se ascunde în visul său“.

source: Alberto Bacoi

Citeşte peste tot!

Într-o zi cineva mi-a adresat o provocare. Acel om mi-a cerut să aleg cel mai bun articol de pe Vorbind cu Dumnezeu, pe care să îl citească, apoi să îl publice pe saitul său. I-am răspuns că nu am aşa ceva pe blog, dar citeşte-l pe ăsta, am zis şi a fost de ajuns. Eu scriu peste tot!

Fii fericit cu cât ai, alături de cei care te iubesc şi, care te apreciază, apoi demonstrează-le că îi iubeşti înapoi!
Răbdarea este o calitate rară în zilele noastre, iar dorinţa de a primi totul de-a gata este cel mai mare duşman al tău. Şi nicio realizare obţinută pe nedrept nu îţi va umple golul care te seacă oricât ai câştiga.
Îţi scriu acestea deoarece am văzut prea multe familii frumoase dar care s-au destrămat fără motive reale. Am văzut prea mulţi soţi ce s-au luptat şi zeci de ani ca să poată să aibe un copil, iar după ce au reuşit, deci ea a rămas însărcinată, au ales să se separe. E ireal! E prea multă durere
neadevărată şi dramă împrumutată din exterior. Nu vreau să mă înţelegi greşit, tristeţea e reală, dar nemulţumirea nu este tristeţe! Nemulţumirea este o iluzie care te lasă fără ceea ce ai sau cea care te aruncă în abisul singurătăţii, acolo unde nimicul este egal cu totul.

În urmă cu câteva zile o persoană mi-a spus că ar vrea să nu mai existe nimic. Şi totuşi dacă nu ar fi existat nimic mi-ar fi spus acum plângând că ar dori să existe totul.
Acum sunt la metrou şi sunt uimit de câţi oameni aleargă zilnic, însă fără să se vadă unii pe alţii. Unii merg cu acelaşi metrou, în acelaşi vagon, tot drumul, iar abia în pauza de ţigară şi cafea, la ora 10:30 se salută prima oară în acea zi.
Alături de mine s-a aşezat o prietenă pe care o cunosc din copilărie. Dar nu mă vede, fiindcă stă cu capul în telefon de zece minute. Poate că are treabă, rostesc în mintea mea, însă se joacă un joc stupid cu pătrăţele.
În orice caz, aparent nici eu nu sunt mai presus de ea. Stau tot cu capul în telefon cu scopul de a compune aceste articole pentru generaţia mea!
Bună, mă bucur să te văd, îi spun. „Bună! Ne auzim pe Facebook“, apoi se deschid uşile şi cobor.

Îmi plac toţi oamenii, însă port o luptă continuă cu ceea ce îi controlează iar ei nu ştiu. Oamenii sunt perfecţi, dar au uitat acest lucru despre ei!
De cele mai multe ori când folosesc afirmaţia asta în discuţii, postări sau articole, oamenii se retrag, spunând că e prea frumos ca să fie adevărat de parcă aş colecta taxe în schimbul complimentelor sau adevărurilor pe care vi le scriu aici.
Prin urmare, toţi oamenii sunt perfecţi – prin perfecţi înţelegând mai mult potriviţi, decât exagerat de buni. Exact! Ai înţeles! Perfect înseamnă să fii potrivit, mai de grabă decât să fii exagerat de bun, măsurând binele în funcţie de ceea ce înseamnă el pentru fiecare om… Aşadar, toţi oamenii sunt potriviţi oamenilor din jurul lor. Din acest motiv totul este perfect aşa cum este şi e cea mai potrivită experienţă pe care ai fi putut să o trăieşti! Acum analizează-ţi situaţia, starea, şi elimină nemulţumirea din viaţa ta.

Nici eu nu mă simt fericit în fiecare zi. Şi totuşi, sunt mulţumit zilnic. Dacă eram fericit într-una nu îţi mai scriam aceste mesaje, fiindcă atunci nu aş fi ştiut ce înseamnă să suferi şi nu aş fi ştiut că există suferinţa.
Poate că puteam să scriu aceste cărţi mai devreme decât le-am scris.
Poate că aş fi putut să fiu mai frumos, mai deştept, mai cunoscut ori mai misterios, dar sunt mulţumit de mine sau de situaţia pe care am creat-o. Poate aş fi putut să nu dezamăgesc pe nimeni niciodată şi să iubesc mai mult, apoi să demonstrez asta prin fapte.
Poate că mi-aş fi putut iubi mama mai mult sau să i-o spun mai des.
Mamă dacă-mi citeşti articolul, fiindcă ştiu că pe celelalte le-ai citit printre picături la serviciu, TE IUBESC, chiar dacă nu ştiu să o spun şi să o arăt!
Cu siguranţă ultima îmbrăţişare pe care a „cerşit-o“ tata de la mine, i-am dăruit-o cu doi ani înainte să moară, în rest am fost ocupat. Poate m-am trezit mai târziu decât trebuia ori poate nu trebuia, dar îl iubesc.

Nici eu nu am încă o familie, dar asta nu mă opreşte să fiu fericit! Nu am încă o casă, maşină şi haine frumoase sau scumpe şi totuşi, asta nu mă opreşte să fiu fericit!
Aş fi putut să am un nume mai frumos, mai mulţi prieteni şi mult mai bine intenţionaţi, mai multă faimă sau să am familia mai aproape, dar asta nu mă opreşte să fiu fericit!
Aş fi putut să fiu ajutat şi aş fi putut să ajut eu mai mult. Unii oameni s-au oferit să mă ajute la început, iar la scurtă vreme au renunţat. Asta nu mă împiedică să fiu fericit!
Aş fi putut să vând mii de cărţi, să cer oamenilor să mă numească autor, în loc de prieten, ori să mă comport asemeni celor care confundă scopul cu interesul.
Aş fi putut să conduc maşini negre sau să scriu pentru cel mai mare sait de ştiri sau publicaţii din România. Dar cei de acolo mi-au pus condiţii pe text şi am renunţat. Una din condiţiile impuse era să nu mai scriu despre Dragoste. Oamenii nu vor să citească despre aşa ceva, nu scoţi bani din asta. În felul acesta valoarea textelor mele ar fi scăzut şi buzunarele s-ar fi umplut. Dar viaţa nu funcţionează astfel. Eu sunt mai mult de atât, sunt fericit. Încă mai cauţi motive ca să fii nefericit? Citeşte peste tot!

„Nu încerca să devii un om de succes, încearcă în schimb
să fii un om de valoare“.

source: Albert Einstein

O zi Specială

Vreau ca acest articol să ajungă la inima ta. Vreau să primeşti mesajul şi bucuria pe care o simt eu în vreme ce-l scriu şi îmi amintesc ce urmează să îţi povestesc. Dar mai întâi aş vrea să te întreb:

Cum ar trebui să arate pentru tine o zi specială? Ce ar trebui să conţină, cât ar trebui să fie de lungă şi ce sumă de bani ar trebui să ai în buzunar sau cu ce fel de persoane ar trebui să te întâlneşti, ca să poţi să obţii o
stare în care să spui, într-un final, că ai trăit o zi specială? Dacă nu te-ai gândit la ea încă, am să îţi povestesc o zi din viaţa mea, una pe care am trecut-o la categoria zile speciale.

În urmă cu aproximativ un an şi jumătate am avut un vis ori, mai bine zis am fost inspirat să fac un anumit lucru, într-o zi oarecare, şi fără să deţin un plan ori să fi gândit ceva dinainte. Mă aflam în perioada de euforie, la scurt timp după ce publicasem cartea Vorbind cu Dumnezeu (book one)!
Eram mulţumit de realizările mele de atunci şi încercam să găsesc soluţii eficiente pentru promovare.
Astfel, visul pe care l-am avut m-a inspirat cu faptul că cineva are nevoie de cartea mea, mai exact, de mesajul încurajator privind frica de moarte, pe care îl transmite încă de la primele pagini. Atunci, intuiţia mi-a
transmis să mă duc şi să dăruiesc un exemplar, pur şi simplu. Întrebările care m-au năvălit în următoarea secundă au fost o groază, două din ele fiind: Să dăruiesc cui şi unde?

Astfel că fără să ştiu ce aveam de făcut, m-am îmbrăcat şi am coborât la metrou. Am ajuns la Piaţa Victoriei unde am stat circa treizeci de minute pe o bancă, aşteptând un semn. Am ajuns în parcul Kiseleff, m-am oprit
la margine şi mă uitam la oameni. Apoi, am zărit o bancă mai retrasă, pe unde nu prea trecea nimeni. M-am aşezat pe bancă şi am băut o cafea!
Am terminat de băut cafeaua, m-am ridicat şi am scos o carte învelită în folie transparentă, pe care am lăsat-o la vedere.
Conform inspiraţiei ar fi trebuit să las cartea acolo şi să plec. Şi totuşi, ce credeţi că am făcut? M-am aşezat pe o bancă mai îndepărtată şi am stat să văd către cine va ajunge sau ce se va întâmpla cu cartea mea. De ce am procedat astfel? Fiindcă ceva nu mă lasă niciodată să stau liniştit, să mă conformez, să ascult ori să execut ordine, ci vreau să văd tot, să aflu tot şi să fiu, dacă s-ar putea, chiar centrul universului! Iar după cum bine ştim că omul este liber să facă ceea ce doreşte, dă-i şi aşteaptă tată!
Am stat pe acea bancă două ore, timp în care pe lângă cartea mea s-au plimbat şi oprit peste douăzeci de persoane care au luat-o în mână şi au citit coperta, apoi au lăsat-o înapoi… Mulţi dintre ei, când au citit titlul, au crezut poate că e vreo broşură a martorilor lui Yehova sau vreo carte de la pocăiţi, aşa că au lăsat-o unde au găsit-o. Totuşi, când răbdarea mea a ajuns la sfârşit, apoi m-am ridicat să plec, deoarece mă luase o durere groaznică de spate, am rămas uimit:
Doi bătrânei (soţi) cu părul alb mergeau ţinându-se de mână, s-au oprit, au luat cartea fără ezitare şi apoi şi-au continuat drumul de parcă a mea carte fusese aşteptată. Ştii ce mesaj am scris pe prima pagină alături de semnătura mea?

„Dacă ai găsit această carte îţi este destinată, ai cerut-o şi
acum a ajuns la tine. Te iubesc!“

Cam aşa arată O zi Specială pentru mine, o zi în care am avut tot şi am trăit tot, apoi am plecat către casă mai plin decât am venit. Sper că v-am inspirat ziua. Revin cu noi articole! Pe curând.

„Cel care a murit nu este o victimă. Acela nu a murit, ci se naşte într-o altă lume. El a scăpat de ceea ce pe voi încă vă apasă. Suferinţa se aplică doar trăitorilor de pe pământ! Aşadar, el nu vă mai plânge pe voi
ci voi îl plângeţi pe el, când ar trebui să fie exact invers.“

source: Alberto Bacoi